alimori

Rabdare, ca merita:

"...din ziua indepartata de primavara cand trupul i-a fost strivit de sloiurile zaporului, ochii lui de copil au inceput sa vada altfel. Utkin a dobandit atunci o vedere aparte... Important e ca enormul triunghi de gheata care se desprinsese brusc de mal i-a lasat timp sa inteleaga ce se petrecea. A avut timp sa vada multimea de gura-casca ce se dadea inapoi auzind paraitul amenintator, a avut timp sa le auda strigatele. Si sa-i fie frica. Si sa priceapa ca-i era frica. Si sa incerce sa se salveze fara ca topaielile lui sa provoace rasetele multimii. Si sa priceapa ca-i o prostie sa-i pese de rasetele celorlalti. Si sa gandeasca: sunt eu, da, sunt eu, eu singur pe gheata asta care se sparge, care se rastoarna in valuri, sunt eu, e soare, e primavara, mi-e frica...

..............................................

Fluviul era prea puternic, suflul lui, chiar si in clipa ruperii zaporului, prea lent pt ca nenorocirea sa poata fi subita. Ochii baiatului o traiau ca pe un film rulat cu incetinitorul. Barbatul care, riscand sa fie strivit el insusi de sloiuri, l-a tras pe Utkin din apa, a strigat bucuros:

- Ia uitati-va la ratoiul asta ud! Inca putin si s-ar fi cufundat... Zau, e un adevarat ratoi!

Continua sa rada caznit, ca sa-si ascunda propria teama, ca sa linisteasca multimea de gura-casca. Utkin, care in acel moment devenea Utkin-ratoiul, era intins pe zapada, incovrigat ca un ghemotoc ud, si il privea pe barbatul care radea stergandu-si de pantaloni mainile jupuite. Il privea cu ochiul sau tulbure, profitand de ultimeel clipe dinaintea durerii. Un presentiment tainic ii spunea ca rasul acela venea deja dintr-o cu totul alta epoca a vietii lui [...] Soarele, de asemeni, era un soare de altadata. La fel si frumusetea primaverii.

..................................................

Faptul ca nenorocirea venise fara graba, in ritmul puterii fluviului si a imensitatii sloiurilor, i-a inspirat lui Utkin un gand ciudat si foarte indepartat de gandurile lui de copil. A inceput sa se indoiasca de realitatea a tot ce-l inconjura. De insasi realitatea...

Aceasta indoiala a tasnit din ziua cand l-au adus acasa de la spital [...] Utkin stia deja ca viata lui nu va mai fi niciodata ca pana atunci. Ca de acum inainte lumea il va intampina in cadenta mersului lui schiopatat [...]Memoria reproducea cu o precizie infailibila sirul sincopat al gandurilor lui de atunci. Stand in picioare pe triunghiul de gheata, incercand sa-si mentina un imposibil echilibru, se temuse ca ceilalti vor rade de el... De vina pt stangacia lui fusese, cu siguranta, frica aceea de ridicol...

Da, totul a depins de foarte putin [...] Naucit, descoperea ca lumea aceasta solida, evidenta, condusa de adultii atotstiutori, se dovedea dintr-o data fragila, nesigura. Cativa centimentri in plus, cateva priviri batjocoritoare ale celorlalti si te trezesti intr-o cu totul alta dimensiune, intr-o alta viata.

Universul, devenit dintr-o data nesigur, il ingrozea. Uneori insa, fara s-o poata exprima clar, Utkin simtea o libertate ametitoare gandindu-se la descoperirea sa.Intr-adevar, toti oamenii luau lumea in serios, convinsi de realitatea ei. Si numai el stia cat de putin ajunge pt a face universul lor de nerecunoscut."

"Femeia aceea, Samurai, era Occidentul pe care Belmondo ne ajutase sa-l descoperim. Dar, vezi tu, Belmondo a uitat sa ne spuna ca trebuie sa-ti alegi vagonul o data pentru totdeauna, ca nu poti fi in acelasi timp si aici, si acolo. Trenul e lung, Samurai.Iar vagonul occidentalei a traversat deja Amurul, pe cand noi inca ne imbatam cu rasuflarea lui salbatica...

- Iar noi, noi unde suntem?

Vocea lui Samurai i-a raspuns, iesind parca dintr-o lunga meditatie nocturna:

- Noi suntem pendulul. Intre amandoua... Rusia este un pendul.

- Adica orice, a mormait Utkin. Nici una, nici alta...

Samurai a oftat in intuneric intorcandu-se pe spate, apoi a murmurat:

- Stii tu, Ratoiule, sa nu fii nici una, nici alta e deja un destin..."

(Peces de ciudad)

Y desafiando el oleaje
sin timón ni timonel,
por mis sueños va, ligero de equipaje,
sobre un cascarón de nuez,
mi corazón de viaje,
luciendo los tatuajes
de un pasado bucanero,
de un velero al abordaje,
de un no te quiero querer.

Y cómo huir
cuando no quedan
islas para naufragar
al país
donde los sabios se retiran
del agravio de buscar
labios que sacan de quicio,
mentiras que ganan juicios
tan sumarios que envilecen
el cristal de los acuarios
de los peces de ciudad

que perdieron las agallas
en un banco de morralla,

que nadan por no llorar.

En Macondo comprendí
que al lugar donde has sido feliz
no debieras tratar de volver.

Cuando en vuelo regular
pisé el cielo de Madrid
me esperaban dos pies en el suelo

que no se acordaban de mí.

Pájaros de Portugal